Menire

◦ Nu putem controla evenimentele care apar în viața noastră, dar putem controla reacția noastră la ele, răspunsul nostru la ele.

◦Nu traversăm perioade dificile decât pentru că le merităm. Tocmai pentru a ne transforma. Şi întocmai ca un artist care cizelează opera sa de artă, ducând-o tot mai mult către perfecțiune, Dumnezeu ne pregătește și ne desăvârșește chiar prin aceste momente dificile sau momente de încercări pe care le traversăm. Dacă acum ceva nu este plăcut sau frumos în viața noastră, trebuie să ne amintim că până și cea mai frumoasă operă de artă, dacă nu este încă finalizată, dacă e doar pe jumătate făcuta, ea nu e frumoasă. imaginați-vă o sculptură sau o pictură care nu e terminată, e doar pe jumătate. Ea nu e frumoasă. Ea urmează să fie frumoasă atunci când va fi cu adevărat desăvârșită. Până atunci însă este necesar ca ea să fie în permanență cizelată și eliminat tot ceea ce este inutil, armonizat tot ceea ce este încă dizarmonios, purificat tot ceea ce este încă impur.

Atunci când urmărim să contemplăm acele momente definitorii ale vieții noastre care ne au amprentat profund sufletul, procesul de revelare a menirii noastre spirituale poate fi comparat cu acele jocuri în care trebuie să unim într-o anumită ordine mai multe puncte și rezultă în final din toate acele puncte un desen foarte clar și sugestiv, la care nici măcar nu ne puteam gândi anterior, când punctele erau izolate.

◦ Vrem să controlăm întocmai ca Dumnezeu totul și pe oricine, suntem gata oricând să dăm sfaturi „competente” oricui, oricând, însă Dumnezeu nu ne-a chemat în această lume pentru a fi o mască a Sa. El ne-a chemat ca să fim noi înșine. Şi orice tentativă de control sau de dominare a celorlalți sau a vieții la modul general este de fapt o problemă de încredere pe care o avem. Cu cât mai puțină încredere avem în Dumnezeu, cu atât mai mult dorim să controlăm pentru a ne îndepărta astfel, credem noi, senzația de nesiguranță sau de teamă în fața vieții.

◦ Cea mai mare libertate pe care o putem atinge este, paradoxal, acel moment în care ne abandonăm cu totul tendințele de dominare egotică de control egoist al celorlalți și atunci când ne abandonăm cu totul lui Dumnezeu Tatăl. Atunci când facem aceasta, ne „crucificăm” încrederea egoistă în noi înșine și aceasta va da naștere acelei divine încrederi în Sine.

după N. C., Menirea