Norul îndrăgostit de o dună aurie

Un nor tânăr se născuse dintr-o furtună, pe Mediterană. I-ar fi plăcut să rămână acolo, dar un vânt puternic îl întinse mai jos, spre Africa. Când toți norii aceia au ajuns pe coasta Africii, vremea s-a schimbat brusc. Era un Soare atât de strălucitor acolo și cât priveai cu ochii, numai dune de nisip auriu se zăreau până în depărtări. Dar în deșertul Sahara nu prea ploua. De data asta, vântul a împins norii către pădurile dinspre sud. Pe măsură ce creștea, norișorul cel alb s-a hotărât să colinde și să cunoască lumea.

- Ce faci?, l-a întrebat vântul. Peste tot nu e decât nisip. Întoarce-te lângă ceilalți nori și vom merge în Africa centrală, unde sunt multe păduri și munți.

Dar tânărul nor era de acum tare rebel și hotărî singur să se miște din locul lui de sus. Astfel, găsi o mică briză venind dinspre mare și o folosi ca să ajungă deasupra dunelor aurii. Se tot mișca de colo-colo, pentru că așa dansa briza mării. Şi lui îi plăcea mult să se joace. Dar privind în jos, observă deodată că una dintre dune îi zâmbea. El s-a îndrăgostit atât de mult de părul ei galben, încât nu a mai vrut să plece de acolo și a rezistat brizei jucăușe.

- Bună dimineața, dună zâmbitoare! Cum este viața pe la tine acolo?

- Sunt împreună cu multe alte dune. Stau și mă-ncălzesc la Soare. Mai este și vântul cel turbat cu mine. Şi caravanele neobosite care trec uneori pe aici. Spre prânz este tare fierbinte, dar m-am obișnuit. La tine sus cum e viața?

- Cam la fel, ne jucăm cu vântul și cu Soarele, mai toată ziua. Alergăm mult, vedem mereu lucruri noi, mie îmi place.

- Pentru mine viața este scurtă, zise duna cea frumoasă. Când vântul va veni dinspre păduri și munți, mă va spulbera cu siguranță.

- Şi asta te face să fii așa de tristă tot timpul?

- Nu durez mult, să mă pot bucura pe îndelete de viață.

- Şi eu simt la fel uneori, când vine un alt vânt mai tare. Mă va împinge spre sud. Şi așa știu că în curând mă voi transforma în ploaie. Dar asta este viața mea.

- Îți dai seama, aici în Sahara noi numim ploaia Paradis.

- Nu înțeleg cum pot fi așa de important, zise norișorul cel tânăr. Dar dacă zici tu...

- Dunele bătrâne mi-au spus că după ploaie apar pe ele flori de toate culorile. Şi felurile. Şi iarbă de un verde crud. Dar mi-e teamă că eu nu voi avea o asemenea bucurie, pentru că în deșert plouă așa de rar...

Atunci norul cel jucăuș zâmbi și el.

- Dar dacă vrei, aș putea să fiu eu acum o ploaie pentru tine. Simt că te iubesc așa de mult! Şi aș vrea să rămân aici. Vrei?

- Şi eu, când te-am văzut prima dată pe cer, m-am îndrăgostit de tine, zise duna aurie și frumoasă. Dar dacă te vei transforma în ploaie, vei muri.

- Nu e o problemă. Dragostea nu piere niciodată, zise norul cel îndrăgostit. Vreau să-ți arăt Paradisul.

Şi începu să plouă cu picuri mici – așa puteau fi împreună mai mult timp. După aceea, apăru și un curcubeu măreț. În ziua următoare, frumoasa și auria dună era acoperită numai de flori. Atunci norii care tocmai treceau pe deasupra ei, s-au scuturat și ei de ploaie peste acele flori. După douăzeci de ani, duna a ajuns o oază cu mulți copaci umbroși. O încântare. Şi toate astea numai pentru că într-o zi, un nor jucăuș și atât de îndrăgostit de o mică dună aurie s-a dăruit cu totul acestei iubiri.

Marius Ghidel, Secretul Mulțumirii