Atunci când eşti
într-o relaţie din datorie, pierzi contactul cu sufletul tău. E trist dar
adevărat. Mulţi oameni nu înţeleg asta, din păcate. DAR ATUNCI CÂND EŞTI DISPUS
SĂ PLĂTEŞTI PREŢUL, ai curajul să te confrunţi cu anumite lucruri, viaţa ţi se
aşterne pe un alt nivel. Pentru a plăti preţul menirii noastre spirituale
(vorba unui mare învăţător) nu-ţi ajunge o viaţă. Dar dacă faci ceea ce-ţi
place cu consecvenţă, îţi sunt suficiente câteva luni. Gândiţi-vă puţin la
asta. Oare de ce e atât de important să faci ceea ce-ţi place? Nu e uşor. A
face ceea ce-ţi place, în realitate, implică un preţ foarte mare. Implică să
renunţi la confort, la comoditate, lene, la anumite relaţii defectuoase şi
vampirice cu care te-ai obişnuit şi implică mai ales să renunţi la toate prostiile
educaţionale greşite din capul tău. Iar această exorcizare apare proporţional
cu starea de plăcere. Am putea s-o sintetizăm cum spun marile învăţături
străvechi: dacă cineva ar trăi o stare de orgasm continuu câteva zile, şi-ar
împlini menirea. Starea de orgasm e o stare de plăcere atât de intensă, încât
îţi pierzi minţile. Acest lucru, tradus într-un limbaj mai spiritual, înseamnă
ca mintea să coboare în inimă şi inima să urce în minte. Iar asta-ţi aşterne o
altă viziune asupra vieţii. Nu e nimic rău să ai astfel de stări de orgasm şi
să trăieşti în felul acesta stările de plăcere.
Împlinirea
menirii noastre spirituale înseamnă şi porneşte de la a-ţi face ţie pe plac şi
după aceea celorlalţi. Greşeala multora e că se străduiesc să facă pe plac
celorlalţi. De asta, în subconştientul colectiv circulă din abundenţă această
idee că „el (ea) mă face fericit(ă)”. Asta e un imens fals. E un proces
prefabricat de deviere de la sufletul nostru. Atunci când umanitatea a suferit
o decadenţă gradată, a apărut acest lucru. „El mă face fericit” – dar ştiţi ce
apare în analogie cu asta? „El e de vină pentru că eu sufăr.” Adică, în
realitate, eu mă sustrag de la responsabilitatea propriului meu destin şi dau
vina pe conjuncturi. Aşa că trebuie să aveţi curajul de a da cu pumnul în masă
şi să spuneţi, orice ar fi: „EU SUNT CONJUNCTURA”. Eu îmi scriu conjuncturile
vieţii mele. Şi făcând cu adevărat ceea ce-mi place, încep să mă respect. Iar
respectul de sine conduce întotdeauna la a accepta lumea aşa cum este. Astfel o
să dispară invidiile, supărările, o să dispară toate aşteptările pe care le
proiectăm asupra celorlalţi şi în felul acesta REDEVENIM cu adevărat noi
înşine.
Care sunt acele
lucruri care vă plac cel mai mult în relaţia de cuplu, în relaţiile
profesionale, în relaţia cu părinţii şi/ sau cu copiii? Care sunt acele
lucruri care-mi plac cel mai mult la mine?
Subiectul
menirii noastre este de o viaţă. Viaţa începe din acel moment în care o
descoperim. Până ce nu devii
conştient plenar de menirea ta, nu eşti conştient de tine şi de viaţa ta.
Începi să devii conştient din momentul în care ai început să-ţi conştientizezi
menirea şi s-o împlineşti.
Punctul de
plecare constă în faptul de a ne pune nişte întrebări. Dacă vorbiţi cu oameni
mediocri, o să vedeţi că întrebările lor existenţiale sunt cele de subzistenţă
sau de grandomanie. Dar adevăratele întrebări existenţiale nu sunt cele care
împlinesc nevoile noastre, ci sunt cele care ne împlinesc aspiraţiile şi
dorinţele sufleteşti. Mulţi oameni trăiesc doar în spectrul nevoilor. Nu
îndrăznesc să-şi dorească. Pentru că au fost programaţi de conjuncturi, de
mediu, de părinţi, că „nu se cuvine”, „nu e voie”, „nu acum”. Dacă nu acum,
atunci când?
Ca să recunoşti
un om care şi-a împlinit menirea, în primul rând, cum spun unii inţelepţi, vei
vedea în ochii lui o anumită sclipire care „trădează” permanenta prezenţă a lui
Dumnezeu. Sunt cuvinte mari. INDIFERENT DACĂ MENIREA TA E MICĂ SAU MARE – să-ţi
rezolvi geloziile sau să construieşti o casă sau mai bine zis chiar un spital,
să faci ceva frumos sau să fii curajos, indiferent de nuanţa sa, E O TRAMBULINĂ
CE DUCE CĂTRE DUMNEZEU, FĂRĂ EXCEPŢIE. Pentru că, în realitate, dacă este să-l
privim pe Brâncuşi, prin ipostaza Coloanei Infinitului, ne putem imagina axa
destinului ca fiind o linie verticală de la noi la Dumnezeu.
Cum suntem noi,
oamenii? Imaginaţi-vă acum că ne plimbăm în formă de spirală în jurul acestei
axe. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de axă, cu atât ne îmbolnăvim mai mult. Şi
suferim şi avem probleme. Ne revenim, apoi iarăşi o luăm razna şi aşa mai
departe. Până ce la un moment dat ne identificăm cu axa. Nu apare nici măcar o
mică deviere. Asta înseamnă că am devenit UNA CU AXA DESTINULUI, care e de fapt
unul şi acelaşi lucru cu revelarea în fiinţa noastră a lui Dumnezeu. A
identităţii noastre divine. Categoric că această reprezentare figurativă nu
înglobează toate nuanţele menirii noastre. Dar ne poate ajuta să înţelegem că
indiferent de structura menirii noastre, scopul este acelaşi pentru fiecare
fiinţă umană.
De ce trebuie
să-mi împlinesc menirea? Nu ca să absolv nişte păcate sau să rezolv nişte
treburi, nişte restanţe de altădată. Scopul e de fiecare dată acelaşi –
reîntoarcerea Acasă. Reîntoarcerea la Divinitate. Şi asta nu are legătură cu
religia sau cu vreo cunoaştere, cu ceva uman. Este treaba aia dintre tine şi
Dumnezeu, fiecare folosind mecanismele proprii de apropiere de Dumnezeu.
după Z. B
Comments
Post a Comment